Am fost plăcut surprins să văd că foarte mulți dintre economiștii, analiștii, ziariștii și chiar simplii chișinăuieni interesați de binele și de viitorul orașului lor, au citit cu interes proiectul meu pentru viitorul Chișinăului. Mulți l-au apreciat și l-au lăudat, unii i-au găsit diverse detalii de adăugat, alții s-au îndoit de succesul unei astfel de propunere. Unii, puțini, dar toți din aceeași ogradă a Binomului Plahotniuc–Dodon s-au repezit să mă toace: că nu sunt bani, că nu putem să facem referendum pe teme fiscale, și câte altele.

Tocmai de aceea, atât pentru cei bine intenționați care își doresc o dezbatere despre viitorul orașului nostru, cât și pentru cei rău intenționați și de oligarh asmuțiți, mă simt dator să fac unele precizări importante:

1. Pentru a putea opri sărăcirea și decăderea Chișinăului, avem nevoie de bani și, de aceea am propus ca banii încasați de la chișinăuieni să rămână pe loc, să nu mai fie la discreția Guvernului, ci să intre la bugetul Primăriei. Nu cer altceva decât autonomie fiscală, de care se bucură toate autoritățile locale din Europa. Comparația dintre paradigma de formare a bugetului în Chișinău și UTA Gagăuzia este grăitoare, la Chișinău rămâne doar 50% din impozitul pe venit al persoanelor fizice, restul banilor pleacă la Guvern. În timp ce la Comrat, rămân 100% din impozitul pe venit al persoanelor fizice și, în plus, impozitul pe venit al persoanelor juridice, TVA și accize. Schimbarea paradigmei de formare a bugetului este esențială, este precondiția dezvoltării capitalei.

2. Moldova nu are încă rating și nici nu o să aibă prea curând. Acesta este un fapt. Și ce să facem noi? Să așteptăm ca guvernele lui Plahotniuc să obțină rating? Nu putem face asta. Chișinăul poate să obțină rating „by itself! ” pentru că aici este o paradigmă diferită de cazul clasic de rating-making: „country followed by cities”. În cazul nostru, Chișinăul este mai calificat să obțină rating decât republica pentru că poate avea venituri mai „structurate”, programe mai clare și finanțe previzibile, iar transparența este mai mare.

3. Un comentator spunea că poate fi convins de cele 5 miliarde din România promise, de unul dintre contracandidați, că ar fi reale, dar nu crede într-un program de dezvoltare pe 5 ani de 2 miliarde Euro pentru un oraș cu peste 820 000 locuitori și cu un PIB de 2 miliarde Euro/anual. Este aici vorba de tehnicitate sau de bună/rea-voință?

4. Eu nu promit bani din România sau din surse hazardate: eu vorbesc despre bani din obligațiuni care se vor obține pe baza unui master-plan profesionist, realizat cu sprijinul unei agenții care a mai făcut asta și are know-how: fie JICA (vezi cazul Bucureștiului) fie USAID sau USTDA (vezi cazul Varșoviei sau Pragăi).

5. Bucureștiul a emis obligațiuni de doar 500 milioane Euro, pentru că de atât avea nevoie, nu pentru că doar atât putea. Bucureștiul are vocație de a fi creditat de către bănci (și este), are la dispoziție enorme fonduri structurale europene (și le folosește) și are și resurse bugetare din transferul încasărilor bugetare de pe raza municipiului. Noi, la Chișinău, nu mai avem bănci finanțatoare, nu mai avem fonduri europene, din ce altceva decât obligațiuni să ne finanțăm?

Eu, în calitate de viitor primar, am o viziune asupra Chișinăului ca întreg și o strategie de dezvoltare în spirit și în normă europeană pentru Capitala noastră.

Eu am un proiect închegat de dezvoltare, care pleacă de la finanțare și conține elemente concrete de infrastructură determinantă precum și propuneri de accelerare a dezvoltării economice în vederea creșterii bunăstării tuturor chișinăuienilor.